De ce am renunțat să „accept” corpul meu și am ales să-l normalizez
Am fost un copil supraponderal, am crescut cu porecle și cu senzația că nu eram ce trebuie. Când călătoream prin alte orașe, se mai adăuga un motiv de tachinare: eram și moldoveancă.
Toată copilăria și adolescența, greutatea mea a variat, +/- 15 kilograme, ca un pendul care nu se oprește și nu găsește echilibrul.
În primul an de facultate, s-a întâmplat ceva ce părea, la prima vedere, un miracol: am slăbit mult, fără niciun efort anume.
Ca toți studenții pierdeam nopțile, mâncăm nu foarte sănătos, beam cola și nes, fumam etc..
Pentru prima dată în viață am simțit ce înseamnă să fii admirată, să fii privită cu aprobare în loc de milă sau glumă și aici a început partea grea, care părea ca nu mai face parte din miracol, dar a fost, de fapt, o lecție extrem de bună.
O perioadă m-am bucurat foarte mult de faptul că sunt slabă, că port fustă scurtă fără să mă gândesc ce să acopăr mai întâi, daaaaar frica de a mă îngrășa la loc și-a făcut apariția încet, încet și nu m-a mai părăsit ani buni. M-am înfometat la propriu, nu ca o figură de stil. Îmi amintesc o zi în care am leșinat pe scările cantinei căminului în care stăteam, după ce mâncasem, în două zile, un iaurt și un morcov.
Apoi a venit o perioadă în care făceam sport în fiecare seară, indiferent de ora la care ajungeam acasă, chiar și la miezul nopții sau după, când corpul meu ar fi avut nevoie să se odihnească, nu să-i crească adrenalina. Am încercat aproape orice dietă care apărea doar, doar nu să nu mă îngraș la loc. Nimic din toate astea nu era, de fapt, despre sănătate. Era despre frică, frica de a nu mai fi admirată, plăcută, iubită.
Bineînțeles, un asemenea ritm nu se poate susține la nesfârșit. Primul job serios a fost un job în ture de 8 ore, ultima tură se termina la 10 seara, mesele le luam pe fugă, de multe ori ultima era după 10 seara când ajungeam acasă. Viața și-a cerut, în cele din urmă, drepturile, iar greutatea mea a început să crească din nou. Încet și fără să simt am ajuns înapoi la 75 de kilograme, apoi, în timp, la 98, cea mai mare greutate pe care am avut-o vreodată.
Și undeva pe drumul ăsta până la 98 de kilograme, am înțeles ceva ce anii de diete și antrenamente nocturne nu m-au putut învăța: oamenii care mă iubesc cu adevărat nu m-au iubit niciodată pentru corpul meu. Ei erau tot acolo, li s-au alăturat alții, la fel de neclintiți, indiferent de numărul de pe cântar, de forma trupului meu sau de culoarea părului meu – culoare pe care obișnuiam să o schimb cu una care nu-mi plăcea în mod deosebit, doar pentru că așa îi plăcea unui fost iubit, iar eu voiam cu îndârjire să fiu plăcută, să fiu iubită „forever and ever”. Mă bucur că m-am trezit!
Drumul până la a spune că trupul meu e trupul meu exact așa cum e el în fiecare etapă a vieții și îi mulțumesc că este , nu a fost scurt și nici ușor. Mai am și acum momente în care aud vocea aia critică, cea care mă compară, dar acum am instrumentele potrivite să o opresc la timp și să nu mai ajung în punctul în care îmi pedepsesc corpul pentru că a mâncat mai mult într-o zi sau în punctul în care asociez sportul cu o pedeapsă. Am rupt, încet, dar sigur, legătura toxică dintre kilograme și dreptul meu de a mă bucura de viață, de iubire.
Suntem învățate că suntem frumoase și atrăgătoare doar într-un anumit tip de corp, suntem ghidate să ne „acceptăm” corpul ca și cum ar fi o concesie pe care ne-o facem, un compromis dureros. „Bine fie… o să accept că am brațe mari.” Dar acceptarea, de multe ori, se simte tot ca o luptă așa că eu am ales altă direcție: normalizarea corpului meu și privirea lui ca ceea ce este de fapt, un corp și atât. “Acestea sunt, pur și simplu, brațele mele. Punct.” Îmi reamintesc constant că corpurile noastre au fost proiectate să trăiască, să ne poarte prin viață, să se bucure de experiențe, să îmbrățișeze, să iubească, nu sa corespundă unor unități de măsură.
Astăzi, din postura mea de fotograf de portret și boudoir, mă întâlnesc zilnic cu această vulnerabilitate.
Văd femei superbe care pășesc în studioul meu foto purtând în spate aceleași frici pe care le-am trăit și eu. Caută defecte acolo unde nu există și se privesc cu o asprime pe care o înțeleg pentru că și eu am fost acolo.
Misiunea mea a devenit aceea de a le arăta, prin lentila aparatului foto, adevărul: că suntem frumoase în unicitatea noastră, nu în standardele impuse de alții.
Și dacă e ceva ce aș vrea să rămână din povestea asta, e următorul lucru: noi suntem singurele care observăm la noi lucrurile care „nu ne plac” și facem din ele o fixație. Prietenii noștri nu le observă, oamenii de pe stradă nu le observă pentru că fiecare e prea ocupat cu propriile gânduri, cu propriile „defecte” imaginare, ca să mai aibă timp să le caute pe ale noastre.
Să ne lăsăm, deci, corpul să respire și să fie pur și simplu un corp care servește scopului de a ne trăi viața, nu de a ne compara si pedepsi.
Despre autor:
Alina Botica este fotograf de portret și boudoir în București. Prin proiectele sale, ea ajută femeile să își redescopere încrederea, să își normalizeze corpul și să se privească cu mai multă blândețe. O poți urmări și îi poți descoperi portofoliul pe www.alinabotica.ro.
Related Posts
Idei pentru retete de mancare rapida
Ce mancam azi
-
Podcasturile, un mod diferit de a descoperi poveștile oamenilorPodcasturile au creat un spațiu pentru conversații mai lungi....
- octombrie 5, 2026
