De ce am renunțat să „accept” corpul meu și am ales să-l normalizez

Am fost un copil supraponderal, am crescut cu porecle și cu senzația că nu eram ce trebuie. Când călătoream prin alte orașe, se mai adăuga un motiv de tachinare: eram și moldoveancă.

Toată copilăria și adolescența, greutatea mea a variat, +/- 15 kilograme, ca un pendul care nu se oprește și nu găsește echilibrul. 

O perioadă m-am bucurat foarte mult de faptul că sunt slabă, că port fustă scurtă fără să mă gândesc ce să acopăr mai întâi, daaaaar frica de a mă îngrășa la loc și-a făcut apariția încet, încet și nu m-a mai părăsit ani buni. M-am înfometat la propriu, nu ca o figură de stil. Îmi amintesc o zi în care am leșinat pe scările cantinei căminului în care stăteam, după ce mâncasem, în două zile, un iaurt și un morcov.

Apoi a venit o perioadă în care făceam sport în fiecare seară, indiferent de ora la care ajungeam acasă, chiar și la miezul nopții sau după, când corpul meu ar fi avut nevoie să se odihnească, nu să-i crească adrenalina. Am încercat aproape orice dietă care apărea doar, doar nu să nu mă îngraș la loc. Nimic din toate astea nu era, de fapt, despre sănătate. Era despre frică, frica de a nu mai fi admirată, plăcută, iubită.

Bineînțeles, un asemenea ritm nu se poate susține la nesfârșit. Primul job serios a fost un job în ture de 8 ore, ultima tură se termina la 10 seara, mesele le luam pe fugă, de multe ori ultima era după 10 seara când ajungeam acasă. Viața și-a cerut, în cele din urmă, drepturile, iar greutatea mea a început să crească din nou. Încet și fără să simt am ajuns înapoi la 75 de kilograme, apoi, în timp, la 98, cea mai mare greutate pe care am avut-o vreodată.

Și undeva pe drumul ăsta până la 98 de kilograme, am înțeles ceva ce anii de diete și antrenamente nocturne nu m-au putut învăța: oamenii care mă iubesc cu adevărat nu m-au iubit niciodată pentru corpul meu. Ei erau tot acolo, li s-au alăturat alții, la fel de neclintiți, indiferent de numărul de pe cântar, de forma trupului meu sau de culoarea părului meu – culoare pe care obișnuiam să o schimb cu una care nu-mi plăcea în mod deosebit, doar pentru că așa îi plăcea unui fost iubit, iar eu voiam cu îndârjire să fiu plăcută, să fiu iubită „forever and ever”. Mă bucur că m-am trezit!

Drumul până la a spune că trupul meu e trupul meu exact așa cum e el în fiecare etapă a vieții și îi mulțumesc că este , nu a fost scurt și nici ușor. Mai am și acum momente în care aud vocea aia critică, cea care mă compară, dar acum am instrumentele potrivite să o opresc la timp și să nu mai ajung în punctul în care îmi pedepsesc corpul pentru că a mâncat mai mult într-o zi sau în punctul în care asociez sportul cu o pedeapsă. Am rupt, încet, dar sigur, legătura toxică dintre kilograme și dreptul meu de a mă bucura de viață, de iubire.

Suntem învățate că suntem frumoase și atrăgătoare doar într-un anumit tip de corp, suntem ghidate să ne „acceptăm” corpul ca și cum ar fi o concesie pe care ne-o facem, un compromis dureros. „Bine fie… o să accept că am brațe mari.” Dar acceptarea, de multe ori, se simte tot ca o luptă așa că eu am ales altă direcție: normalizarea corpului meu și privirea lui ca ceea ce este de fapt, un corp și atât. “Acestea sunt, pur și simplu, brațele mele. Punct.” Îmi reamintesc constant că corpurile noastre au fost proiectate să trăiască, să ne poarte prin viață, să se bucure de experiențe, să îmbrățișeze, să iubească, nu sa corespundă unor unități de măsură.

Și dacă e ceva ce aș vrea să rămână din povestea asta, e următorul lucru: noi suntem singurele care observăm la noi lucrurile care „nu ne plac” și facem din ele o fixație. Prietenii noștri nu le observă, oamenii de pe stradă nu le observă pentru că fiecare e prea ocupat cu propriile gânduri, cu propriile „defecte” imaginare, ca să mai aibă timp să le caute pe ale noastre. 

Să ne lăsăm, deci, corpul să respire și să fie pur și simplu un corp care servește scopului de a ne trăi viața, nu de a ne compara si pedepsi. 

Despre autor:

Alina Botica este fotograf de portret și boudoir în București. Prin proiectele sale, ea ajută femeile să își redescopere încrederea, să își normalizeze corpul și să se privească cu mai multă blândețe. O poți urmări și îi poți descoperi portofoliul pe www.alinabotica.ro.

Related Posts

• 

  Care este primul pas pe care ar trebui sa il faci cand renovezi un apartament vechi
  Care este primul pas pe care ar trebui sa il faci cand renovezi un apartament vechi
• 

  De la Sărăcie la Extaz – o carte care începe în Bărăgan
  De la Sărăcie la Extaz – o carte care începe în Bărăgan
• 

  Secretele femeilor care au reusit sa isi transforme un hobby intr o afacere de succes
  Secretele femeilor care au reusit sa isi transforme un hobby intr o afacere de succes
• 

  Provocarea femeilor moderne – pastrarea echilibrului intre cariera si viata de familie
  Provocarea femeilor moderne – pastrarea echilibrului intre cariera si viata de familie